Crăciun la Bucium – Yvette Larsson

Yvette Larsson, fondatoarea proiectului The Bucharest Lounge, şi-a petrecut Crăciunul la noi. Momente frumoase de comuniune, împărtăşiri şi îmbogăţiri reciproce.
Acestea sunt o parte din imaginile pe care le-a surprins în comunitatea noastră, însoţitele de cuvintele ei.

 


*******

Platforma The Bucharest Lounge îşi propune să arate frumuseţea României. Pe de o parte pentru a schimba atitudinea negativă a străinilor care nu cunosc România, iar pe de altă pentru a oferi o oglindă în faţa românilor care nu mai ştiu să îşi vadă propria frumuseţe.

Mai multe despre Yvette Larsson:

 

„Baza unei comunităţi e comuniunea”. Cartea de oaspeţi a hramului de anul acesta

DSCN3066

 

Mulţumim lui Dumnezeu pentru toate darurile revărsate din belşug asupra noastră şi mulţumim tuturor celor care s-au implicat în organizarea sărbătorii hramului de anul acesta!

Iată şi câteva gânduri de la prietenii comunităţii noastre care au petrecut împreună cu noi sărbătoarea hramului:

 

„A fost o deosebită onoare pentru mine să iau parte la sărbătoarea comunității dumneavoastră și să ne bucurăm împreună de binecuvântările pe care Dumnezeu le-a revărsat din plin în acea zi. Am fost impresionată încă de la început de dedicarea oamenilor și de dragostea lor pentru portul popular. Rareori mi-a fost dat să văd o comunitate atât de primitoare și de omogenă, care să se pună cu așa de multă bucurie în slujba celor plăcute lui Dumnezeu.

Începând de la strană și până la cei care cu atâta grijă ne-au ospătat la sfârșit, am găsit numai dragoste și zâmbet. Cred că dacă ochii sufletelor noastre ar fi fost într-atât de deschiși încât să vadă îngerii, i-ar fi observat cum saltă și se veselesc alături de copiii ale căror glasuri nu se mai deosebeau de ale lor.

M-am simțit ca într-o mare familie. Pentru că asta am și găsit în Bucium: o familie mare și unită, în care oamenii s-au implicat trup și suflet, fiecare după puterile sale, pentru a-L primi așa cum se cuvine pe Hristos.

Vă mulțumim pentru brațele deschise cu care ne-ați întâmpinat și pentru experiența deosebită pe care am trăit-o în mijlocul dumneavoastră, într-un sat în care timpul s-a oprit în loc și unde adevăratele valori sunt încă cele care mai ghidează lumea.

Fie ca Domnul să răsplătească eforturile dumneavoastră din plin și să vă ajute să-I aduceți cu aceeași dragoste și bucurie această plăcută jertfă în continuare.

Doamne-ajută!” (P.S.)

 ***

„Am întâlnit o comunitate strâns legată în jurul Bisericii. Oameni al căror chip exprima bucurie, ceea ce rar mai întâlnești în ziua de azi. Totul a fost atât de natural, încât îți dădea senzația că toate s-au aranjat singure. Bărbații satului abia așteptau să cânte mândrelor, și mândrele, roșii în obraz, le răspundeau într-un glas, aşa cum ar trebui să vuiască toată Romania. M-am simțit ca în familie, parcă toți erau bunicii mei. O atmosferă românească de ți se făcea pielea de găină, de altfel o normalitate, simțind că în Bucium pânăși găinile încă mai trăiesc românește.” (A.C.)

 ***

„Satul ne-a întâmpinat cu o biserică gătită de sărbătoare, zveltă, curată, cu zidurile albe, cu o Sfântă Treime strălucitoare  şi cu zâmbetul unei localnice cu ochii plini de bunăvoinţă.

Ceea ce a urmat a fost la fel de plăcut: icoanele înconjurate de trandafiri, mulţi localnici îmbrăcaţi în port popular (bărbaţi şi femei care aveau atâta demnitate, copii frumoşi ca nişte flori), cântările din biserică cu alternanţa vocilor bărbăteşti şi a celor feminine (nu am mai auzit până acum să se cânte aşa şi mi-a plăcut foarte mult, mai mult decât vocile amestecate).

Mi-a plăcut şi organizarea de după slujbă: festivitatea de la cămin care a început cu un pahar de vin şi câteva gustări, prăjituri şi cafea şi apoi ne-am întors la cântece. Încă o dată m-am bucurat să văd copiii şi să le aud vocile subţirele, bărbaţii (impunători în cămăşile lor albe) cu vocile grave şi femeile dichisite şi harnice.

O adevărată sărbătoare în numele Domnului!” (D.B.)

 ***

„Când eram copil (acum aproximativ 50 de ani) exact aşa se purta lumea. Mergeam la Biserică, apoi ne strângeam acasă la câte o vecină, duceam fiecare câte o prăjitură şi stam la poveşti. Bărbaţii cântau la instrumente şi cu vocea…

Iarna, şi nu în sărbătoare, mama lua lucrul de mână şi stăteam de poveşti cu celelalte femei din sat până se întuneca. Duminica bunica ne gătea pe toţi în haine populare şi mergeam la biserică. Tare mult ne mai dichisea bunica.

După ce am plecat din sat la oraş, pe la vreo 10 ani, totul s-a schimbat. Mergeam la biserică, dar apoi veneam acasă şi parcă ne lipseau întâlnirile cu vecinii, cu neamurile… Am şi uitat cum este să porţi haine tradiţionale. Duminica trecută am purtat doar ie şi cârpa bunicii mele, şi aşa de frumos a fost! Dacă ne ajută Dumnezeu, vom veni şi anul viitor. Pentru mine, la Bucium, este singurul loc unde pot veni cu haine tradiţionale. În restul lumii mă simt o ciudată dacă mă îmbrac aşa, pentru că ceilalţi se uită ciudat la mine, pentru că nu sunt ca ei.” (E.C.)

 ***

„Bucuriile oamenilor simpli trec dincolo de răutăţile lumii de azi.Vă asigur că nu scriu pentru că nu am ce face, ci pentru că m-am simţit aşa cum trebuie, aşa cum este normal, în lumea pe care aţi creat-o dumneavoastră şi care pare atât de ciudată lumii de azi.

Vă explic în câteva cuvinte:

– acum, când calculatorul şi televizorul sunt lucrurile care îi definesc pe oameni în preocupările lor zilnice, la Bucium o comunitate a sărbătorit hramul Bisericii în haine tradiţionale, cu masă luată împreună, cu poveşti, cântece, vorbe de duh şi vorbe de bine;

– acum, când oamenii se izolează în apartamente de bloc, dumneavoastră aţi trăit o zi ca în familie, încât nimeni nu s-a plictisit, ci toţi au comunicat, s-au bucurat, au pus umărul la binele celorlalţi şi au aflat de necazurile şi bucuriile celorlalţi;

– acum, când oamenii poartă haine din ce în ce mai ciudate, dumneavoastră nu ezitaţi să afişaţi adevărata haină românească;

– acum, când tinerii se distrează cu muzică din ce în ce mai ciudată şi mai zgomotoasă, dumneavoastră aţi încântat cu cântece patriotice şi româneşti;

– acum, când lumea a uitat de Dumnezeu, dumneavoastră L-aţi adus pe pământ în Biserică, L-aţi ospătat la Căminul Cultural şi L-aţi dus cu voi acasă;

– acum, când lumea este preocupată doar de avutul propriu, dumneavoastră aţi pus mână de la mână pentru a trăi câteva ore împreună;

– acum, când oamenii fac necazuri vecinilor, la Bucium oamenii au dat mână cu mână pentru inima română, pentru bine şi pentru frumos.

Aş putea să scriu o carte arătându-vă cât mult bine aţi făcut duminica trecută. Aceea e lumea pe care a făcut-o Dumnezeu. Aşa cum a fost ziua de duminică, aşa ar fi frumos să trăim cu toţii. Doar că televizorul ne dă alte principii, alte modele, alte valori, care transformă valorile tradiţionale în minţile noastre şi le înlocuiesc cu certuri, vrajbă, invidii şi răutăţi.

Vă rog mult, continuaţi să fiţi oameni frumoşi, români adevăraţi şi modele bune copiilor. Purtarea lor de mai târziu va fi purtarea noastră de astăzi.” (A.S.)

 ***

 „Buciumul îmi aduce aminte că baza unei comunităţi e comuniunea. Fără comuniune, nu există comunitate. Fără împreună lucrare, fără bucurie împreună, fără susţinere reciprocă în durere, Buciumul nu ar fi comunitate, ci doar un loc în care trăiesc nişte străini.

Hramul şi sărbătorile petrecute în comunitate, atelierele din sat, activităţile copiilor – toate vă transformă într-o familie. Şi oricât de multe greutăţi ar fi într-o familie, peste toate sunt bucuria şi frumuseţea comuniunii, care îţi dau puterea să mergi înainte. În afara familiei, e singurătate, iar singurătatea e Urâtul.

Toţi care participaţi la aceste activităţi sunteţi înrudiţi. Îngrijiţi-vă de familia pe care aţi crescut-o împreună şi bucuraţi-vă de ea!” (I.H.)

 

 

Un dar de suflet: impresii ale oaspeţilor la hramul nostru

  Închinare şi rugăciune în biserica ortodoxă din satul Bucium, la hramul „ Sfintei Treimi”

.

Am trecut de câteva ori prin satul Bucium, în drum spre Mănăstire. La un moment dat, drumul coteşte brusc ocolind dealul în pantă, cu biserica şi cimitirul aşezate de-a stânga drumului. Şoseaua în urcuş abia de te lasă să priveşti biserica: o construcţie îngrijită, cu turla albă şi crucea în vârf, adunând din văzduh harul însemnului atotprezenţei lui Dumnezeu. Priveliştea suitoare a scărilor de la intrare, amprentă de-o clipă pe oglinda retrovizoare de la maşină, mă urmăreşte în gând cu chemare. Timpul e plin de clipele vremii care aduce şi momentul proniator! Cineva din nevăzut îmi aşează cărările neştiute încă mie şi mă gândesc că m-a chemat Sfântul Nectarie, la care am şi eu evlavie.

Iată-mă! Este luni, a doua zi de Rusalii, a doua zi de la coborârea Sfântului Duh şi ziua Sfintei Treimi! Bat clopotele de chemare la Sfânta Liturghie! Biserica ortodoxă din Bucium îşi sărbătoreşte hramul. Urc scările care mă îmbiaseră de atâta vreme, cu tâlcul de a-mi dori şi un altfel de urcuş, azi, într-o zi de slăvită sărbătoare. Stau împreună la slujbă cu oamenii din partea locului, bărbaţi şi femei, dar mai ales copii, îmbrăcaţi în portul românesc, asemenea credincioşilor greci îmbrăcaţi în costume populare dintr-o fotografie, rămasă ca mărturie a felului în care credincioşii îl întâmpinau pe Sfântul Nectarie, în insula Evia. Sărut icoana sfântului cu părticica din moaştele sfinte şi mă aşez la rugăciune. Soarele dintr-odată generos, după multele ploi ale unui mai furtunos, pătrunde prin ferestre cu raze prelungi, mişcând cu unduiri bucuroase aerul înmiresmat de tămâie. Privirea îmi mută luminile sufletului de la sfinţii din iconostas la îngerii-copii de la strană. Mă aţin de cântări cu intonaţii inspirate de sentimentele nevoii de frumos puse în broderii şi cusături de ii şi crătinţe. Cădelniţa măsoară la răstimpuri vremea eternă a Liturghiei din nevăzut. Foşnet de aripi imateriale mă lipesc de trăirea celor mai sfinte momente.

Apostolul! Îl citeşte o copilă, elevă în clasa a V-a, îmbrăcată în costum popular. Are pletele pieptănate îngrijit, preînchipuind – gândul îmi spune – pe mironosiţele lui Hristos. Cuvintele rostite clar şi profund îmi rămân suspendate în cerul din suflet cu sfiită emoţie. Lectura limpede a unui copil pur mă face să ţin minte o frază întreagă din Apostolul care pregăteşte Evanghelia zilei: „Fraţilor, altădată eraţi întuneric, iar acum sunteţi lumină întru Domnul; umblaţi ca fii ai luminii! Pentru că roada luminii e în orice bunătate, dreptate şi adevăr, încercând ce este bine-plăcut Domnului”. (Epistola către Efeseni a Sfântului Apostol Pavel).

Vocea Părintelui încarcă sonor, cu gravitate cucernică, cuvintele din Sfânta Evanghelie. Mi-aplec genunchii picioarelor şi ai inimii, dacă mi-ar sta în putinţă, căci trăiesc bucuria de a auzi astăzi, aici, mesajul Domnului la Sărbătoarea Sfintei Treimi. Toată adunarea prezentă se închină, concentrându-se pentru momentul de lepădare a toată grija din cântarea Heruvicului.

Se iese cu Sfintele Daruri! Părinţii fac pomenirile cuvenite solemn, cu pioasă recunoştinţă. Momentul de trăire supremă al Epiclezei ne mângâie tainic, copleşitor, cu rugăciunea rostită în altar înaintea frângerii Sfântului Trup. De obicei, această rugăciune nu ajunge până la cei prezenţi în biserică, dar acum răzbat până la noi crâmpeiele vorbelor tainice de invocare a Duhului Sfânt, ca un dar de la Dumnezeu pentru această zi de sărbătoare a Sfintei Treimi.

Cât de înălţător pătrunde în simţuri vibraţia cu miros de tămâie a glasurilor unite într-o singură rostire, când se spune Rugăciunea Domnească Tatăl nostru!

După primirea Sfintei Împărtăşanii, uniţi cu Hristos, părinţii-slujitori la altar îşi descoperă identitatea participării pământeşti: Părintele Protopop de la Făgăraş – Marcel Dobrea, Părintele Stareţ Cleopa Negru de la Sfânta Mănăstire Bucium şi Părintele Paroh al Parohiei ortodoxe ”Sfânta Treime” din Bucium, Părintele Marius Corlean. Predica Părintelui Protopop Marcel Dobrea exprimă în cuvinte alese gândul binecuvântat de coborâre a Duhului Sfânt şi semnificaţia Sfintei Treimi. „Harul se răsfrânge asupra acestei biserici prin chiar hramul ales ca pecete!”. Reţin această remarcă firească faţă de slujirea de excepţie a Părintelui Marius Corlean alături de doamna preoteasă Natalia Corlean. Ataşamentul faţă de oameni şi locuri, de biserică, respiră în orice amănunt, de la port, la rugăciune. Deşi ar fi putut să se mute la o parohie din Făgăraş – spune Părintele Protopop – inima acestei binecuvântate familii creştine bate mai tare pentru Hristos aici, în pridvoarele văii, sub munte. Părintele Paroh Marius Corlean mulţumeşte distins şi emoţionat pentru frumoasele cuvinte de apreciere. Cum să nu fie evocată în aceste momente lucrarea harului Părintelui nostru Arsenie, amprentă de duh peste oameni şi locuri? El ne este mijlocitor în Împărăţia lui Dumnezeu prin rugăciunile de înmulţire a harului slujirii preoţeşti în bisericile şi mănăstirile din Ţara Făgăraşului. De aceea, anume astăzi sună mai viu sensul rugăciunii Părintelui Arsenie către Dumnezeu, lăsată nouă, urmaşilor, pentru toate clipele vieţii noastre, dar mai ales atunci când Îl rugăm pe Duhul Sfânt “ vină şi să se sălăşluiască întru noi împreună cu Tatăl şi cu Fiul precum ai zis, [Doamne], că Duhul Tău cel Sfânt se roagă pentru noi cu suspine negrăite când graiul şi mintea noastră rămân pe jos neputincioase” .

Suntem din nou la intrare, căci şi ieşirea de la Sfânta Liturghie este o altă intrare în trecerea “cosmică” a zilei. Se înconjoară biserica în cântec de slavă, cu prapori şi icoana hramului. O aleasă procesiune se orânduieşte firesc, de la corul de copii al doamnei preotese, „Micii apostoli” din Bucium, urmându-i pe preoţi în răspunsuri cântate. Au buciume nevăzute ascunse în inimi, sub laibăr. Femeile mironosiţe, din grupul comitetului de femei, duc sub năframa prinsă la ceafă grijile obştei cu cinste, purtate cu pace. Bărbaţi în cămăşi ţărăneşti poartă, desigur, în buzunarul de la pieptar, slovele cântecelor de demult repetate la şezători şi seri duhovniceşti. Un cerc de oameni, uniţi în paşii rugăciunii, îmbrăţişează biserica exterioară cu trup de cărămizi. Trupul de suflet îl formează comunitatea aceasta de oameni, biserica interioară, clădită în rugăciune şi mărturisirea credinţei ortodoxe.

Ajungem din nou la intrare. Sărutăm Crucea şi Sfânta Evanghelie din mâna dreaptă a Părintelui Stareţ de la Mănăstirea Bucium şi coborâm în urcuş sufletesc treptele cu pavele în cruce.

Peste drum, la căminul cultural de pe uliţă, cântecele şi poeziile au răsunat cu căldură sinceră şi autentică trăire patriotică pe scenă, la o agapă. Au cântat toţi autorii, gazde ale frumoasei zile: copii talentaţi şi frumoşi, în costumele tradiţionale, puse în valoare de crez, bărbaţi tineri şi vârstnici împreună cu Părintele Marius, inimoşii organizatori şi harnicele femei interpretând pricesnele alături de doamna preoteasă Natalia, îmbrăcaţi cu toţii în costum popular. Primarul, domnul Victor Bârlez, părinţii invitaţi, credincioşii şi apropiaţii familiei părintelui paroh au aplaudat, mişcaţi sufleteşte.

Ce oameni! Ce locuri! – exclam interior cu speranţă de bine, ca răspuns primit la vremurile de agitaţie fără noimă din lume.

Mulţumesc Domnului pentru ziua aceasta şi oamenii care m-au adus aici. Ei îmi exemplifică faptic convingerea întărită de cuvintele Părintelui Arsenie din Cărarea Împărăţiei: „Este o singură cale creştină: trăirea învăţăturii creştine, în toată adâncimea ei şi în toată sinceritatea noastră”.

Slavă Ţie, Sfintei Treimi!

Prof. Maria Gabor, Făgăraş

5 iunie 2012

Frumosul din suflete

                Întotdeauna mi-a plăcut frumosul, asta pentru că frumosul îţi dă o linişte care te pune în situaţia de a depăşi greutăţile şi imperfecţiunile de zi cu zi. Minunile de la Bucium, un sat autentic ardelenesc şi făgărăşean, cu valori scoase la lumină şi puse în exerciţiu, continuă să te facă să simţi frumosul şi să uiţi necazul. Acesta a fost sentimentul pe care l-am resimţit în ziua hramului bisericii din sat. Prunci cuminţi, plimbaţi în braţe de părinţii lor, copii cântând în strană slujba de sărbătoare, oameni în toată firea supunându-se glasurilor lor inocente şi fără de păcat prin închinăciuni şi rugi către Domnul, preoţi rugători către Dumnezeul ceresc pentru ca bucuria, pacea, sănătatea şi mântuirea să devină un mod de a fi pentru localnicii satului – totul învelit cu bucuria de care cu siguranţă că se bucură şi Dumnezeu. Dacă la toate acestea punem la socoteală uimitorul port popular ce s-a purtat la biserică de sărbătoare, nu mai putem decât să spunem că am fost martorii unor expresii exterioare ce reflectă frumosul zidit cu răbdare şi trudă în sufletele oamenilor.

                Cuprins de aceste sentimente aş greşi să nominalizez „vinovaţii” ce mi-au provocat bucurii provocatoare de mântuire. Nu pot să spun decât că sunt fericit că mi-am primit doza de frumuseţe şi speranţă că, iată, undeva, cineva, încă mai lucrează cu „cărămizi” de aur la edificarea comunităţii. Ce bine că se investeşte cu dăruire şi bucurie în viitor!

                Îl rog pe Dumnezeu să mulţumească cum va şti El mai bine fiecărui truditor la fericirea mea, la fericirea buciumenilor, la însăşi fericirea lui Dumnezeu. Da, cred cu tărie că şi Dumnezeu se bucură de aşa ceva…

Alexandru Socaciu, Făgăraş