Victor-Matei Moga (1931-2009)

Născut în Oradea şi trăind la Bucureşti, Domnul Victoraş (aşa cum îl cunoaştem noi) s-a retras în satul natal al tatălui său la pensie, în 1991, la 60 de ani. A rămas în memoria satului ca un om sufletist, sincer şi corect, gata să se implice în orice activitate pentru binele comunităţii.

Copilărie departe de familie
Victor-Matei Moga s-a născut în 3 octombrie 1931 la Oradea, din părinţii Matei (născut în Bucium) şi Irina Moga. Tatăl său a fugit din Bucium în timpul ocupaţiei austro-ungare, când avea doar 11-12 ani, la Bucureşti. După multe greutăţi şi suferinţe a învăţat meseria de ceaprazar (confecţioner de şepci, epoleţi etc. pentru uniformele militare).
S-a stabilit la Oradea unde a început să îşi practice meseria. Aici a cunoscut-o pe Irina, care avea studii medii de contabilitate. S-au căsătorit şi împreună au înfiinţat o mică fabrică de confecţionat uniforme pentru jandarmerie. Aici s-a născut şi fiul lor, Victor-Matei. Nu s-au putut însă bucura prea multă vreme de roadele muncii lor, căci la cedarea Ardealului de nord românii de aici au fost nevoiţi să îşi lase rostul şi să se refugieze la Bucureşti. Aici, cu un împrumut la Banca comercială, şi-au început refacerea vieţii locuind mai întâi într-o baracă. În aceste condiţii Victor-Matei n-a mai putut sta alături de părinţi şi a fost trimis în grija unei mătuşi paterne la Sibiu, unde a urmat şcoala germană, pe care a continuat-o la Bucureşti cu liceul german, locuind la internat. Şcoala era condusă de călugări şi copiii primeau o educaţie severă, bazată pe cinste şi corectitudine, calităţi pe care Victor-Matei şi le-a însuşit temeinic şi l-au caracterizat toată viaţa.

„Micul specialist” în textile, tată şi soţ
În 1948, s-a înscris la Şcoala Medie Tehnică Textilă din Bucureşti, pentru a continua activitatea părinţilor săi, care îşi deschiseseră o fabrică cu profil textil. Familia Moga a primit însă o nouă lovitură la naţionalizarea făcută de regimul comunist, când fabrica şi locuinţa lor, aflată în aceeaşi incintă, au fost preluate de Stat.
Victor s-a întors la Sibiu, la mătuşa sa, unde şi-a terminat şcoala textilă. A vrut să urmeze Facultatea de Textile, însă a fost respins din cauza dosarului său. S-a angajat în producţie; pentru a-şi ascunde originile nu şi-a declarat studiile şi a fost încadrat ca muncitor necalificat. Calităţile sale însă au fost descoperite în scurt timp şi astfel a fost promovat constant până a ajuns şef de secţie.
Fiind remarcat de cineva de la minister, a fost cerut să meargă la Bucureşti, la Fabrica „Tânăra Gardă”, unde urma să se înfiinţeze o secţie de perdele. Primele perdele de relon din România au fost confecţionate cu utilaje din Germania, montate de nemţi. Pentru că Victor-Matei era vorbitor de limbă germană, a fost numit să se ocupe de aceste montări. După aceea a fost trimis în Germania la specializare, fiind numit ulterior şeful acestei secţii.
Între timp s-a căsătorit cu o tânără din Bucureşti, Elena, cu care a avut un copil: Dragoş-Ionuţ. Părinţii lui Victor, care după naţionalizare au reuşit să îşi cumpere o mică locuinţă aproape insalubră, erau fericiţi că cel puţin unicul lor copil era aproape de ei. Şi Victor era fericită că, după o copilărie zbuciumată, trăită departe de ai lui, avea în sfârşit o familie.
Profesional era de asemenea mulţumit, pentru că era din ce în ce mai apreciat, iar secţia lui de perdele mergea din ce în ce mai bine. Specializările în Germania au continuat, având în jur de 7 de astfel de stagii. El era „micul specialist” din România, care s-a ocupat şi de montarea utilajelor la noua (şi apoi renumita) fabrică de perdele din Paşcani.

Grele încercări şi o nouă familie
Greutăţile însă au continuat cu o mare încercare. Soţia sa, rămânând însărcinată, a dat naştere unei fetiţe, Ruxandra, cu mari probleme de sănătate cauzate de o malformaţie la inimă. După naştere, Elenei i-a fost descoperită o tumoare la coloană, care a dus la moarte. La scurt timp, după un an, Victor a pierdut-o şi pe Ruxandra, rămânând distrus şi fizic, şi psihic, doar cu Dragoş, atunci în vârstă de 9 ani.
În acea perioadă şi-a reîntâlnit prima dragoste, din vremea şcolii de textile din Bucureşti, Ioana. Fiind şi ea singură după un divorţ, şi-au unit singurătăţile şi suferinţele şi au început să se vadă din ce în ce mai des, împreună cu Dragoş. Copilul, lipsit de afecţiunea maternă, s-a apropiat foarte mult de Ioana, într-o bună zi propunându-i-o tatălui său ca mamă pentru el. Uniţi şi de această dorinţă fierbinte a copilului, s-au căsătorit. Au avut o viaţă de familie fericită, atât cât era permisă de condiţiile sociale de atunci.

Retragerea la Bucium
În 1991 Victor-Matei Moga a ieşit la pensie anticipat, la 60 de ani, venind la Bucium, satul natal al tatălui său, unde îşi cumpărase o mică parcelă de pământ pentru a-şi construi o căsuţă de vacanţă. Aceasta i-a devenit însă locuinţă permanentă, ceea ce l-a obligat să se implice în problemele satului. Ca şi tatăl său, care a fost şi ctitor al noii biserici din Bucium, a avut o mare dorinţă de a ajuta satul. Pentru că existau permanent probleme la reţeaua de apă curentă, care avea o instalaţie veche cu ţevi de azbociment care se spărgeau mereu, s-a hotărât să se implice în schimbarea acestora. A fost o lucrare grea, care a necesitat un mare efort şi fizic, şi material, şi psihic, pentru că s-a ocupat de această lucrare în calitate de preşedinte al comitetului de administrare a reţelei. S-a ocupat şi de introducerea reţelei de gaz în Bucium, fiind şi casier în comitetul înfiinţat pentru această lucrare. Membru în Consiliul parohial, deşi diagnosticat cu o boală grea încă din 2001, urmată de două operaţii şi tratamente dificile, şi-a oferit comunităţii şi lui Dumnezeu sprijinul şi însufleţirea şi în această calitate.

A plecat la cele veşnice în 27 martie 2009; trupul său a rămas în satul mult iubit, fiind îngropat în cimitirul bisericii, iar amintirea sa a rămas vie şi remarcabilă.

(Împreună cu nepoţica sa, Theodora, care şi-a petrecut întreaga copilărie la bunici)

(Familia: doamna Neli şi domnul Victoraş, împreună cu fiul Dragoş şi nora Gabriela, după slujba de Te-Deum din noaptea de Anul Nou 2007-2008)

Portret în suflete:

Un suflet de aur

Când l-am cunoscut, acum 14 ani, am fost impresionată de eleganţa cu care îşi purta frumoasa vârstă a înţelepciunii, de vigoarea şi râvna cu care făcea orice – de la săpatul în grădină sau plantatul unui pom, până la cele mai minuţioase activităţi tehnice sau invenţii de-ale lui, care îi erau utile în gospodărie. O gospodărie pe care începuse să o pună pe picioare la 60 de ani, după 1991, împreună cu soţia lui şi cu ajutorul fiului, în Bucium, satul natal al tatălui său, vizavi de casa pe care tatăl său o construise cândva şi pe care o vânduse, datorită vremurilor… Părea a fi în floarea vârstei şi începea să-şi încropească un cămin, cu râvnă, fără invidie, fără remuşcări, fără regrete…

Drăgălăşenie la 70 de ani

Avea o minte „de neamţ”… Înţelegea legile mecanicii şi ale fizicii ca nimeni altul. Nu degeaba i se spunea Neamţul, dar mai avea şi un alt sens… Copilărise între saşi. Vorbea foarte bine limba germană şi avea mulţi prieteni saşi… O copilărie de poveste. “Nu aveam bani, spunea, dar eram cei mai fericiţi…” Muntele, chiar dacă era vară sau iarnă, era universul lor… Mergeau cu motoretele, schiau.

Avea un suflet de aur. Ajuta oamenii necondiţionat, respecta mult femeile. Te întâmpina cu căldură şi cu dragoste neprefăcută. Avea totdeauna un cuvânt de încurajare, de detensionare a situaţiilor create, de reîntoarcere cu blândeţe, după furie…, pentru că era om şi uneori se mai înfuria şi el.

Era simpatic. Super simpatic. Îmi vine în minte cuvântul „drăgălaş”, dar nu ştiu cum să explic cum poate fi cineva drăgălaş, la peste 70 de ani. El însă aşa era. Avea vitalitate, prezenţă de spirit, personalitate debordantă…

Sânge albastru

Avea şi ceva sânge albastru. Bunica lui din partea mamei se trăgea dintr-o familie de grofi, unguri, foarte bogaţi, dar ea fusese accidentată, în zona feţei, în copilărie, cu o puşcă, de către fratele ei, şi din acest motiv nu mai putea spera la un titlu de nobleţe; aşa s-a căsătorit cu un ceasornicar austriac, care tot timpul era pe drumuri, pentru a repara ceasurile din gările Austriei, Ungariei, României. Din căsătorie cu acesta, au rezultat trei copii: Irina, mama lui, şi alţi doi băieţi, care s-au stabilit în America.

O soră a bunicii, mătuşa mamei lui, trăia în Ungaria într-un castel aşa cum vedem noi, acum, în filme. El povestea cum, mergând o dată în vizită la aceasta, au fost invitaţi într-un salon şi aşezaţi la o masă căreia nu-i vedea capătul – aşa o percepuse atunci, cu mintea lui de copil.

 Părinţii lui aveau origini total diferite

Mama, pe numele de fată Irina Reszl, era născută în Szeged, Ungaria, la 9 aprilie 1905, cu tatăl, Eduard, austriac, iar mama, Ana-Terezia, unguroaică.

Tatăl, Matei Moga, era născut în Bucium, Făgăraş, la 5 iunie 1899, cu tatăl, Matei, iar mamă, Sofia, ambii români.

Mamă lui, Irina, a făcut şcoala la o mânăstire catolică, de maici, cu profil de contabilitate. O vreme a fost secretara unui avocat.

Tatăl lui “avea 7 clase”, spunea el, cu o minte strălucită şi cu un excepţional simţ al afacerilor. Avusese fabrică în Oradea, dar fusese nevoit să se refugieze în Bucureşti, iar aici au venit comuniştii şi le-au luat, de pe Olteniţei, cealaltă fabrică, apartamentul de la etaj, autoturismul şi maşina de scris, pe care le-au smuls-o din mână, după ce mama lui scrisese procesul verbal de cedare a tuturor bunurilor – le-au luat tot. Era genul de om care, atunci când intra într-un restaurant şi era totul ocupat, se aducea o masă special pentru el. Se descurca strălucit în orice situaţie. “Fabrica aceea avea 109 uşi”, ne spunea socrul meu, cum mândrie, despre ceea ce reuşiseră să facă părinţii lui.

La bătrâneţe, tatăl lui, după ce rămăsese fără nimic şi stăteau într-o casă bătrânească, în Bucureşti, în Militari, a urmat cursurile unei şcoli tehnice de plante medicinale, unde era cel mai în vârstă cursant. Tenacitatea lui şi sârguinţa au fost moştenite din plin de fiul lui, Victoraş – cum îi spuneau toţi.

 Nu putea să se rupă din istoria lui

A făcut armata cu prietenul său sas, Gerhard Neumann, din Sibiu, actualmente stabilit în Germania. Erau condiţii grele, precare şi din punct de vedere al confortului, cât şi al alimentaţiei. Datorită stării materiale bune a părinţilor lui, primea deseori pachete cu alimente. De fiecare dată avea grijă de prietenul său, care nu putea să mănânce ceea ce primea de la cantina unităţii şi ajunsese, la un moment dat, numai piele şi os. Atunci Victoraş oprea mâncarea primită de la părinţi pentru prietenul lui, iar el mânca de la cantină, pentru că lui nu-i era scârbă de mâncarea aceea… Chiar şi acum, în diferitele noastre conversaţii, Geri nu uită să-şi amintească faptul că dacă nu ar fi fost Victor, el nu ar mai fi existat astăzi…

Avea calități de mare povestitor. Povestea crâmpeie din viața lui tristă cu mare seninătate și acceptare. Avea credința că ceea ce se întâmplase trebuia să se întâmple. Vorbea de perioada în care se refugiaseră în București, din Oradea, de perioada de hăituire comunistă, de imposibilitatea de a urma cursurile unei facultăți pentru că avea origini „nesănătoase”, de permanenta fugă și permanenta teamă… Povestea de partizanii din Munții Făgărașului, de perioada în care tatăl lui fusese închis, de agonia și extazul prin care trecuse familia lui, de la bogăția absolută la sărăcie. De perioada interbelică din Oradea, în care soțiile muncitorilor își permiteau să cumpere aceleași produse alimentare ca și mama lui – soţia patronului.

Unul din impasurile vieţii fusese momentul când hotărâse, mai mult din influenţa conjuncturii de moment, să se stabilească în Germania. Dar n-a reuşit. Dorul de casă şi înstrăinarea l-au trădat. Nu putea să se rupă din istoria lui, de fiinţa lui profundă, de trecut, de pământul natal, cu toate că acolo avea toate porţile deschise. Putea avea o meserie, avea prieteni, avea facilităţi… A preferat să se întoarcă „în gura lupului”, acceptând şicanele securităţii comuniste.

Era devotat credinţei ortodoxe. Ştia cum intrase catolicismul în Transilvania, ştia că istoria trădase Ortodoxia şi considera că este nedreaptă întoarcerea la catolicism, după ce catolicismul fusese impus şi apoi trădat de comunism. Ştia istorie şi trăise istoria…

Dumnezeu a rânduit ca el să moară spovedit, împărtăşit şi cu părintele Marius alături… A fost vegheat, pentru ultimul drum, chiar în biserica satului, sufletul lui participând la o ultimă Liturghie pământească duminică, 29 martie, ziua în care a avut loc şi înmormântarea.

Dumnezeu să îl aşeze cu drepţii…

Un bunic de poveste

Ca imagine de încheiere vreau să evoc calitatea sa de bunic, cea mai mare bucurie a lui din ultimii ani, pentru că relaţia lui cu Theodora, care îi seamănă mult, a fost una specială. Şi-a crescut nepoata, cu sprijinul esenţial al soţiei, timp de aproape 4 ani. Şi n-a uitat niciodată să viseze că poate va mai apuca să o vadă mireasă, fără să spună că el va veghea din ceruri…

A purtat-o în spate, într-un rucsac, prin toate cotloanele satului, spre câmp, spre pădure, spre bazinul de apă, spre capul satului, făcând memorabilă prezenţa lor, pretutindeni… O punea pe sanie şi îl înhăma pe Cezar, bătrânul câine al familiei, plimbând-o prin sat. Stivuiau lemne împreună, lucrau împreună, strângeau cotizaţiile pentru apă împreună, făceau cumpărăturile şi vizitele împreună. Erau nedespărţiţi.

Era un mare povestitor. Îi povestea, la culcare, câte o poveste, care era mereu diferită, dar de fiecare data părea să fie aceeaşi. De fiecare dată bunicul adormea înaintea copilului şi nu ştim de unde, când, cum şi în ce fel mai era reluată povestea…

Gabriela Moga, 15 februarie 2012

O a doua mană cerească pentru Bucium

„Domnul Moga a fost pentru Bucium o a doua mană cerească, după domnul (inginer) Radocea. De când a luat preşedinţia apei n-a mai avut linişte. S-a apucat mai întâi să asigure apa prin desfundarea izvoarelor; apoi, dat fiind că era captată şi adusă în sat pe conductă de azbociment, a insistat să fie înlocuită. Şi pentru materialul nociv, dar şi pentru că vechimea lor depăşea 20 de ani şi mereu se spărgeau, iar satul era lipsit de apă. Aşa a reuşit printr-o muncă asiduă ca în doi ani s-o înlocuiască cu PVC greu (…). Au fost înlocuiţi toţi robineţii de la căminele de vizitare şi se poate spune că Buciumul are o alimentare cu apă la care multe sate râvnesc.”

Prof. Gheorghe Dobrin, în volumul Familii buciumene

Un om viu, plin de bunătate şi eleganţă sufletească

Domnul Victoraş a fost un om tare uşor de iubit. Nu l-am cunoscut în perioada în care ştiu că a făcut enorm pentru sat, ci abia în 2004, când am venit în parohie. Cei cinci ani au fost însă suficienţi pentru a-mi lăsa în suflet imaginea luminoasă a unui om vertical, care îşi punea sufletul pe tavă şi în bucurii şi activităţi, dar şi în necazuri. Sensibilitatea îl făcea să se necăjească uşor, să pună la suflet orice vorbă sau orice gest nedrept. Un om viu, plin de bunătate şi eleganţă sufletească, cum rar mai întâlneşti astăzi. Un Om de care îmi voi aduce aminte mereu cu emoţie şi dor, nădăjduind într-o aşteptată Revedere în bucuria Tatălui Ceresc.

Preoteasa Natalia Corlean

Această prezentare necesită JavaScript.

Publicitate