Prof. Gheorghe Dobrin

Face parte din Consiliul parohial.

A fost directorul şcolii din Şercăiţa timp de aproape 30 de ani – 1961-1990 şi director coordonator al şcolilor din comună (1968-1980, 1984-1990).

A fost preşedintele comitetului care s-a ocupat de aducţiunea apei în sat, chiar în perioada de început, preşedintele comitetului pentru aducerea gazului metan şi casier al comitetului pentru Monumentul eroilor şi veteranilor de război.

„Ceea ce m-a legat de sat a fost dragostea de locul unde m-am născut”

(interviu cu Prof. Gheorghe Dobrin)

Ce ne puteţi spune despre dumneavoastră?

M-am născut în 10 noiembrie 1931, în satul Bucium. De multe ori, la şedinţele la care mergeam şi unde se puneau probleme diverse spuneam că eu sunt născut şi crescut în satul Bucium şi ceea ce spuneam, spuneam din satul meu şi nu din cunoştinţele altora. Şcoala primară am început-o aici, în sat. Am făcut şapte clase primare. După cele şapte clase primare, datorită faptului că mama mea era croitoreasă şi cosea atunci la băieţii din sat, la oamenii din sat, am învăţat şi croitorie. Am făcut şi eu practică, în Făgăraş, câteva luni, pentru specializare, dar între timp mi-am dat seama că nu sunt pentru meseria asta şi m-am gândit să mă pregătesc pentru şcoală. Condiţiile erau destul de grele atunci, la început, pentru a face o şcoală, aşa că am rămas o perioadă de timp ca gestionar de cooperativă, vreo câţiva ani, după care am plecat militar. Pentru că eram de origine mai „nesănătoasă“ pentru vremurile acelea, am făcut armata la construcţii. În armată, întâmplarea a făcut să fiu trimis la o şcoală în Ciurel, Bucureşti.

Ce însemna să ai origini nesănătoase?

Era vorba de avere, de chiabureală. Bunicul meu a fost chiabur. La un moment dat şi părinţii au fost daţi chiaburi apoi au fost scoşi din chiabureală, pentru că aşa a fost situaţia. Mama mea a fost mai luptătoare şi a dovedit-o pentru că o bună perioadă de timp a lucrat prin Bucureşti, ca servitoare. Atunci a fost culmea drumului meu, pentru că în armată ne-a dat o lucrare la matematică. Întâmplarea a făcut ca lucrarea mea să fie cea mai bună. Atunci căpitanul, care era şi lector pentru cursurile acelea, când a venit prima dată şi m-a întrebat „Dobrine, ce studii ai?“, atunci eu i-am spus că şapte clase primare. Nu a vrut să mă creadă! Discutând aşa, în particular, cu el, i-am spus că, într-adevăr, m-am pregătit cu fratele meu, care era mai mare decât mine, era la liceu, şi că mă pregăteam pentru o diferenţă de liceu pe care încă nu o dădusem. Atunci m-a obligat să mă înscriu la liceu.

Unde v-aţi înscris?

M-am înscris la liceul Gheorghe Şincai, din Bucureşti. Am urmat cursurile acestui liceu în paralel cu armata, iar după eliberare dat fiind faptul că am fost şeful serviciului transporturi şi materiale am rămas, după armată, o perioadă acolo, pentru că eram în relaţii foarte bune cu şeful şantierului şi a spus că nu are pe cine să pună în locul meu.

La început de an şcolar am făcut o cerere la învăţământ şi am intrat în învăţământ. Întâmplarea a făcut să fiu repartizat la Veneţia de Jos, unde mi-a plăcut şi şcoala şi oamenii cu totul deosebiţi. Tot întâmplarea a făcut că am avut o inspecţie şi, să fiu sincer, şi fără laude, procesul verbal de atunci se poate vedea. Cred că am avut procesul verbal de asistenţă a unei lecţii cel mai bun dintre toţi cei care predam atunci în şcoală, deşi eu eram suplinitor. Un inspector care a venit atunci la mine la lecţie mi-a spus că trebuie să urmez neapărat o facultate, pentru că am înclinaţii de cadru didactic. Datorită acestei întâmplări m-am înscris la facultatea de Biologie-Geografie din Cluj. Am urmat cursurile acestei facultăţi timp de 6 ani. Am terminat cu o medie foarte bună şi chiar din al doilea an de învăţământ am fost numit director la şcoala din Şercăiţa, pe atunci fiind tot suplinitor. În 1968, când s-a făcut unificarea, am fost numit director coordonator pentru toate şcolile de pe raza comunei Şinca. Acest post l-am dus, cu o întrerupere între 1980 şi 1984, până la pensionare, deci am fost director coordonator timp de 25 de ani.

Când v-aţi pensionat?

Am ieşit la pensie mai devreme de vârsta legală, pentru că aşa se permitea după revoluţia din 1989. În septembrie 1990 am ieşit oficial la pensie.

Despre activitatea din şcoală pot să spun că, în special la Şercăiţa, am avut un colectiv didactic excepţional. Cadre didactice foarte bune, nu se punea problema ca elevii noştri să nu ia capacitatea sau examenele de admitere la sistemul de învăţământ superior. Dacă 28 de elevi erau într-o clasă, 28 promovau acolo unde doreau. Într-un timp, când s-a desfiinţat şcoala de opt ani din Mărgineni, datorită faptului că şcoala din Şercăiţa avea un renume deosebit, elevii de acolo nu au vrut să meargă la Hârseni, ci au ales să urmeze cursurile şcolii din Şercăiţa. Şcoala de atunci era dotată din toate punctele de vedere. Avea un colectiv didactic bine pregătit, dar avea şi un laborator multifuncţional deosebit.

Am fost apreciaţi în judeţ! Şcoala şi colectivul didactic de atunci a primit şi numeroase premii de la organele superioare ale statului. Personal am primit ca decoraţie „Ordinul Muncii“, care era foarte greu de obţinut.

Ce ne puteţi spune despre familia dumneavoastră?

Despre familia mea pot să spun că a fost o familie cu stare materială mijlocie. Dat fiind faptul că mama era fiică de chiabur, au fost consideraţi si ei chiaburi, iar asta a făcut ca eu să fac armata la construcţii. Am fost mijlocaşi în sat. Am un singur frate, şi el a lucrat în învăţământ, la Braşov, la Grupul Şcolar „Steagul Roşu“. Cam asta ar fi despre familia mea. Unul dintre fraţii mamei a fost profesor universitar. Pensionar acum, cu cabinet de avocatură în Bucureşti. Pot spune că de la el am primit foarte multe îndrumări, el a fost cel care mi-a adus cărţile. El a fost cel care, într-un anume fel, m-a obligat să studiez şi nu pot decât să-i mulţumesc.

Ce vă leagă de localitatea în care trăiţi?

Păi ştii că pe orice om îl leagă natalitatea şi foarte greu poţi să te desprinzi de ea. Aş putea spune că mă leagă pământul natal, ţinutul natal, obiceiurile, prietenii din sat. La vremea când am terminat liceul eram bun prieten, amic, cu fata unui om sus pus, fata ministrului Metalurgiei, Cârciumărescu. M-am despărţit de ea în gara din Bucureşti, plângând amândoi. Eu îi spuneam să vină ea la Făgăraş, ea îmi spunea să rămân eu la Bucureşti, dar nu am putut renunţa la satul natal!

Am avut foarte multe satisfacţii legate de activitatea în sat. Nu m-a dezamăgit satul, nu l-am dezamăgit nici eu. Am contribuit din plin, alături de un inginer, Radocea, care a fost proiectantul aducţiunii de apă. Împreună cu sătenii am contribuit şi am cumpărat un teren unde s-a construit căminul cultural. A venit un cetăţean şi noaptea am umblat de am strâns bani şi am luat terenul. Ceea ce m-a legat de sat a fost dragostea asta de locul unde m-am născut.

Cum v-aţi cunoscut soţia?

Legat de cunoaşterea soţiei povestea este foarte frumoasă! Eram cu un prieten de-al meu, tot băiat cu pregătire, la noi, în casa părintească, într-o duminică, la început de septembrie. Ne pregăteam să mergem la o nuntă în Şercăiţa. Din casă de la mine se vedea pe geam drumul din faţă şi stând noi acolo a trecut o căruţă şi în cătuşă un bagaj, cu o fetişcană care treceau… Georgeta Stroia o chema de domnişoară. Prietenul meu a spus: „Măi Ghiţă! Cred că fata aceasta merge învăţătoare în Şercăiţa şi dacă ajunge în Şercăiţa şi tu lucrezi acolo, te văd însurat cu ea. Am mers la nuntă şi am găsit-o şi pe ea acolo, în faţa jocului. Am invitat-o la dans, aşa am cunoscut-o. După un an de zile ne-am căsătorit. Am lucrat amândoi în învăţământ, la aceeaşi şcoală.

Cum a fost la nunta dumneavoastră?

Nunta atunci se făcea după obiceiul tipic al satului, al vremii. În 1957 se respectau tradiţii populare. Nunta a fost pe 21 iulie 1957, la o zi după Sfântul Ilie. S-au prezentat nuntaşii la mine acasă. De la mine de acasă am mers la Dejani, de unde este soţia. Acolo s-a spus povestea nunţii, s-a cerut mireasa. Am revenit apoi în Bucium, unde a avut loc căsătoria religioasă la biserică, după care dans, muzică, voie bună şi veselie. Atunci era mai greu cu aprovizionarea, mai ales cu băuturi. Am avut noroc, pentru că un unchi de-al meu a fost coleg cu fostul şef al depozitului de vinuri de la Făgăraş şi am luat băuturi de acolo. Au fost 200-250 de persoane. Muzică frumoasă, pe atunci erau renumiţii ca lăutari ţânţărenii şi ticuşenii. O nuntă frumoasă!

Cum vă înţelegeţi acum cu soţia?

Pot să spune că m-am înţeles şi ne înţelegem destul de bine. Acum câteva săptămâni am sărbătorit nunta de aur, 50 de ani de căsnicie. Am avut o surpriză din partea unicei mele fiice, Gabriela. Ea a luat legătura cu preotul satului, cu prietenii, nu am ştiut nimic. Chiar discutasem cu soţia că să nu facem mare vâlvă.

Într-o duminică, în jurul orei 13.00, ne-am trezit cu multă lume la poartă, cu flori, cu felicitări. La ora 17.00 m-au pus să mă îmbrac, pentru că mergem la biserică. A fost o zi festivă şi foarte emoţionantă.

Care erau ocupaţiile tinerilor de pe vremea dumneavoastră? Cum se distrau?

Privind obiceiurile populare prin vârsta de acum şi prin modul cum le-am petrecut eu… pot să spun că erau cu totul deosebite. Era tare frumos, tare frumoasă tinereţea şi distracţia tinerilor. Era foarte decentă, părinţii te urmăreau să fi îmbrăcat cum trebuie, să ai grijă să nu te cerţi şi să nu te îmbeţi. Să nu mai vorbesc de fumat! La vremea fecioriei mele fumatul era ceva pentru cei de mâna a treia.

Se scotea jocul duminica, la prânz. Ea o unitate între tineri, o disciplină şi un comportament foarte moral.

Povestiţi-ne câte ceva despre momentul colectivizării.

Acesta a fost un moment greu din istoria satului Bucium. Politica de colectivizare a început în anul 1949. În 1951 s-a bătut moneda tare pe colectivizarea Şercăiţei şi a Buciumului. În perioada aceasta, dimineaţa pe la opt, toată lumea pleca din sat. Nu mai găseai în sat decât tineri sub 15 ani, cu care nu puteau să stea de vorbă cei care veneau pentru colectivizare. Nu s-a putut face, la acea perioadă, colectivizarea. Totul a mers până în anul 1962. În iarna acelui an s-a început o politică de colectivizare cu totul deosebită, cu echipe multe, din casă în casă. La noi la şcoală nu mai eram nici eu director, nici soţia învăţătoare, mai erau doar doi-trei profesori care-şi dăduseră pământul demult. Am făcut o înţelegere cu echipa şi am făcut cererea în numele părinţilor şi în acest fel ei nu mai mergeau de acasă şi eu am fost reprimit la şcoală. Pentru restul satului a fost foarte greu.

Faceţi o comparaţie între regimul de acum şi regimul comunist care a fost în România.

Comparaţia între cele două regimuri, la ora actuală, este destul de greu de făcut. Pentru că regimul comunist, cu ceea ce a avut el, într-adevăr a creat foarte multe greutăţi în ceea ce priveşte drepturile omului şi libertatea persoanei. Dar a avut şi lucruri bune. Ceea ce a fost bun a fost faptul că toată lumea avea de lucru. Tineretul avea deschise toate drumurile şcolilor în mod gratuit. Acum se ajunge foarte greu. Cheltuielile sunt foarte mari şi în acest fel vor rămâne copii cu aptitudini deosebite pe dinafară.

Interviu realizat de Dragoş VULVARĂ,

apărut în săptămânalul Bună Ziua Făgăraş în august 2007

Această prezentare necesită JavaScript.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s