Preoteasa Eugenia Ittu (1933-2013)

S-a născut la 10 martie 1933 în satul Bucium, fiind primul copil al  familiei Gheorghe şi Cornelia Ciocan. A urmat şcoala primară în satul natal, gimnaziul la Liceul „Doamna Stanca” din Făgăraş, iar apoi Liceul Pedagogic din Braşov – secţia educatoare.

După absolvirea Liceului Pedagogic în anul 1953, a fost repartizată ca educatoare în satul Şercăiţa.

În 1954 s-a căsătorit cu Gheorghe Ittu din Şinca Nouă, iar în 1955 a fost dăruită de Dumnezeu cu unicul fiu, Gheorghe-Eugen, astăzi profesor la Şcoala Gimnazială din Poiana Mărului.

În 1957 îşi urmează soţul, hirotonit preot, în Parohia Hârseni, unde a funcţionat ca educatoare până în 1966, când s-a mutat împreună cu soţul în Parohia Mărgineni. Între timp a fost numită educatoare în Bucium, satul natal.

În 1971 îşi urmează soţul în satul natal al acestuia, Şinca Nouă, unde slujesc împreună până la pensionare. În 1992 se retrage împreună cu părintele Gheorghe în Bucium, la casa părintească.

În anul 2007 a rămas văduvă, după câţiva ani în care l-a îngrijit cu mult devotament şi răbdare pe părintele Gheorghe. I-a urmat în iulie 2013, fiind îngropaţi împreună lângă biserica din sat, pe latura de nord (în partea stângă).

*

In memoriam:

Portret în suflete:

Scrisoare de rămas bun, 16 iulie 2013

Draga mea doamnă preoteasă,

Mi-e greu, mi-e tare greu. Mi-e greu să mă lipsesc de vorbele bune pe care mi le spuneaţi întotdeauna, de încurajări, de tot sprijinul pe care ni l-aţi acordat în cei 9 ani de când am venit în parohie. Ne-aţi făcut încă de la început primitoare adaptarea la viaţa cea nouă pe care o începeam. Şi dragostea asta am simţit-o mereu, mereu.

M-a impresionat deschiderea pe care aţi avut-o faţă de noi, supunerea şi respectul faţă de Părintele, deşi ca vârstă vă puteam fi nepoţi. Aţi fost parte din misiunea noastră – pe de o parte respectându-ne şi pe de altă parte vorbindu-ne de bine în faţa oamenilor. M-aţi sprijinit în toate activităţile cu femeile din sat, aprobându-le şi implicându-vă personal, chiar dacă puterile nu vă permiteau prea multe şi făceaţi un efort ca să veniţi. Veneaţi ca să fiţi prezentă, iar prezenţa era dovadă de susţinere. Toate acestea nu cred că le-am realizat niciodată atât de bine ca acum, la despărţire.

Le lipsiţi deja mult şi fetelor. La cine vom mai merge după slujbă să ne prezentăm cântecele şi reprezentaţiile? De la cine vom mai primi încurajări şi bucuria emoţiei pe care am provocat-o? Ştiaţi atât de bine să vă exprimaţi bucuria şi mulţumirea că ne vedeţi, că ne ascultaţi…

Vă rog şi să mă iertaţi că nu veneam să vă văd de câte ori mi-aş fi dorit… Aţi avut însă întotdeauna atâta dragoste şi delicateţe încât am simţit mereu că mă înţelegeţi, că nu îmi reproşaţi niciodată nimic. Dimpotrivă, mă întăreaţi enorm spunându-mi cum ne însoţiţi zilnic cu rugăciunea.

Vă scriu şi plâng. Nu, nu plâng pentru dumneavoastră, ci pentru mine. Mie mi-e greu să mă lipsesc de toate cele pe care le primeam. Dumneavoastră ştiu că vă va fi bine, nădăjduiesc şi mă rog ca Domnul să vă ierte toate micimile neputinţelor acestei vieţi, pentru măreţia dragostei pe care ne-aţi arătat-o. V-am văzut crescând duhovniceşte în ultimii ani şi m-am bucurat mult pentru asta. Sesizaţi cu delicateţe păcatul în nuanţele lui şi mă bucuram mult când refuzaţi să vorbiţi pe cineva de rău. Pentru toate acestea, cred că veţi da răspuns bun în faţa lui Dumnezeu, unde veţi merge însoţită de dragostea noastră.

Cu aceeaşi dragoste ne vom întâlni şi în Sfânta Liturghie, care v-a lipsit atât de mult în ultimii ani, şi în pomenirile de peste an, şi în întâlnirile din jurul mormântului, care vor înlocui vizitele pe care vi le făceam când ieşeam de la biserică.

Şi să ne pregătiţi loc şi nouă, ca să ne întâlnim din nou şi faţă către faţă, în Rai!

Cu sufletul plin de recunoştinţă, sărut mâna, doamna preoteasă!

preoteasa Natalia

 

Publicitate